Cum se formeaza curcubeul

Astazi la ora de Stiinte discutam la after school despre cum se formeaza curcubeul.

Curcubeul, cel mai frumos fenomen din atmosfera, a impresionat omenirea din toate timpurile fiind considerat un “semn ceresc” care aduce binele, pacea si prosperitatea.

Curcubeul este un fenomen optic si meteorologic care se manifesta prin aparitia pe cer a unui spectru de forma unui arc colorat atunci cand lumina soarelui se refracta in picaturile de apa din atmosfera. De cele mai multe ori curcubeul se observa dupa ploaie, cand soarele este apropiat de orizont.

In conditii de vizibilitate foarte buna se poate observa uneori si un curcubeu mai slab, concentric cu primul dar putin mai mare si care are culorile inversate.

La fel ca in prisma optica, in picaturile de apa din nori lumina se descompune in culori. Trecerea de la o culoare la alta se face continuu, dar in literatura curcubeul este descris ca avand un anumit numar de culori care difera insa de la o cultura la alta.

In traditia romaneasca paleta de culori a curcubeului este urmatoarea: rosu, portocaliu (oranj), galben, verde, albastru, indigo, violet si este memorata sub forma acronimului ROGVAIV.

Acelasi fenomen are loc si in alte conditii, de exemplu cu lumina lunii sau cu alta sursa de lumina in loc de soare, cu picaturi de apa provenite de la spargerea valurilor, fantani arteziene, cascade, stropitori, cu alte lichide in loc de apa ori cu obiecte solide si transparente (sticla, polistiren etc.) in forma sferica.

Importanta matematicii

Matematica o folosim in viata de zi cu zi. Chiar si in lucruri simple, cand spunem cat e ceasul sau cand mergem la cumparaturi. 

O importanta mult mai mare, insa, o are in stiinta. Roger Bacon scria in 1267 ca matematica este "poarta si cheia stiintelor". Cei mai multi oameni de stiinta depind de matematica pentru descrierea exacta si formulele observatiilor si experimentelor pe care le fac. 

Matematica este folosita din ce in ce mai mult si in unele stiinte sociale, cum sunt economia, psihologia si sociologia. 

In industrie, nu mai vorbim, toate companiile au nevoie de ea in cercetare si planificare. Constructia unui dig urias nici nu ar fi posibila fara teancuri mari de hartii pline de formule si calcule matematice. 

In business, toate tranzactiile care implica vanzare si cumparare au nevoie de matematica. Orice unitate economica, mica sau mare, are nevoie de contabili pentru a tine evidentele si de statisticieni pentru a analiza modul in care decurg vanzarile in diferite zone. 

Ce parere aveti voi de reclama pe care incerc sa o fac eu aici matematicii? Este exagerata? Si fiindca intrebarea va fi citita si de elevi de scoala, intreb: sunteti voi constienti de valoarea pe care o are aceasta materie scolara numita "matematica"? 

O studiati cu placere, sau cel putin cu interes?

Ursul pacalit de vulpe

Pentru ca orasul este acoperit de zapada si pentru ca cad fulgi usori peste orasul mare, la clubul de literatura pentru copiii de la after school au ascultat o poveste de iarna pe care au continuat-o:

,,Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte întreagă după hrană şi nu găsise nicăiri. Făcându-se ziua albă, vulpea iese la marginea drumului şi se culcă sub o tufă, gândindu-se ce să mai facă, ca să poată găsi ceva de mâncare.

Şăzând vulpea cu botul întins pe labele de dinainte, îi vine miros de peşte. Atunci ea rădică puţin capul şi, uitându-se la vale, în lungul drumului, zăreşte venind un car tras de boi.

— Bun! gândi vulpea. Iaca hrana ce-o aşteptam eu. Şi îndată iese de sub tufă şi se lungeşte în mijlocul drumului, ca şi cum ar fi fost moartă.

Carul apropiindu-se de vulpe, ţăranul ce mâna boii o vede şi, crezând că-i moartă cu adevărat, strigă la boi: Aho! Aho! Boii se opresc. Ţăranul vine spre vulpe, se uită la ea de aproape şi, văzând că nici nu suflă, zice: 

Bre! da' cum naiba a murit vulpea asta aici?! Ti!... ce frumoasă caţaveică am să fac nevestei mele din blana istui vulpoiu! Zicând aşa, apucă vulpea de după cap şi, târând-o până la car, se opinteşte ş-o aruncă deasupra peştelui. Apoi strigă la boi: "Hăis! Joian, cea! Bourean". Boii pornesc.

Ţăranul mergea pe lângă boi şi-i tot îndemna să meargă mai iute, ca s-ajungă degrabă acasă şi să ieie pelea vulpii. Însă, cum au pornit boii, vulpea a şi început cu picioarele a împinge peştele din car jos. Ţăranul mâna, carul scârţâia, şi peştele din car cădea.

După ce hoaţa de vulpe a aruncat o mulţime de peşte pe drum, bine...şor! sare şi ea din car şi, cu mare grabă, începe a strânge peştele de pe drum. După ce l-a strâns grămadă, îl ia, îl duce la bizunia sa şi începe a mânca, că ta...re-i mai era foame!

Tocmai când începuse a mânca, iaca vine la dânsa ursul.

— Bună masa, cumătră! Ti!!! da' ce mai de peşte ai! Dă-mi şi mie, că ta...re! mi-i poftă!

— Ia mai pune-ţi pofta-n cuiu, cumătre, că doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu. Dacă ţi-i aşa de poftă, du-te şi-ţi moaie coada-n baltă, ca mine, şi-i avea peşte să mănânci.

— Învaţă-mă, te rog, cumătră, că eu nu ştiu cum se prinde peştele.

Atunci vulpea rânji dinţii şi zise: Alei, cumătre! da' nu ştii că nevoia te duce pe unde nu-ţi e voia şi te-nvaţă ce nici gândeşti? Ascultă, cumătre: vrei să mănânci peşte? Du-te desară la băltoaga cea din marginea pădurei, vârâ-ţi coada-n apă şi stăi pe loc, fără să te mişti, până despre ziuă; atunci smunceşte vârtos spre mal şi ai să scoţi o mulţime de peşte, poate îndoit şi-ntreit de cât am scos eu.

Ursul, nemaizicând nici o vorbă, aleargă-n fuga mare la băltoaga din marginea pădurei şi-şi vâră-n apă toată coada!...

În acea noapte începuse a bate un vânt răce, de îngheţa limba-n gură şi chiar cenuşa de sub foc. Îngheaţă zdravăn şi apa din băltoagă, şi prinde coada ursului ca într-un cleşte. De la o vreme, ursul, nemaiputând de durerea cozei şi de frig, smunceşte o dată din toată puterea. Şi, sărmanul urs, în loc să scoată peşte, rămâne făr' de coadă!

Începe el acum a mornăi cumplit ş-a sări în sus de durere; şi-nciudat pe vulpe că l-a amăgit, se duce s-o ucidă în bătaie. Dar şireata vulpe ştie cum să se ferească de mânia ursului. Ea ieşise din bizunie şi se vârâse în scorbura unui copac din apropiere; şi când văzu pe urs că vine făr' de coadă, începu a striga:

— Hei cumătre! Dar ţi-au mâncat peştii coada, ori ai fost prea lacom ş-ai vrut să nu mai rămâie peşti în baltă?

Ursul, auzind că încă-l mai ie şi în râs, se înciudează şi mai tare şi se răpede iute spre copac; dar gura scorburei fiind strâmtă, ursul nu putea să încapă înlăuntru. Atunci el caută o creangă cu cârlig şi începe a cotrobăi prin scorbură, ca să scoată vulpea afară, şi să-i deie de cheltuială... Dar când apuca ursul de piciorul vulpei, ea striga: "Trage, nătărăule! mie nu-mi pasă, că tragi de copac..." Iar când anina cârligul de copac, ea striga: "Valeu, cumătre! nu trage, că-mi rupi piciorul!"

În zadar s-a năcăjit ursul, de-i curgeau sudorile, că tot n-a putut scoate vulpea din scorbura copacului.

Şi iaca aşa a rămas ursul pâcâlit de vulpe!

Ion Creanga"

Atmosfera

Copiii din after school ne-au intrebat ce este atmosfera.

Pamantul  la fel ca si alte planete din sistemul solar este inconjurat de un strat subtire de gaze numit atmosfera. Atmosfera este legata de Pamant  din cauza gravitatiei. Daca am compara Pamantul cu o portocala, atmosfera poate fi considerata coaja acesteia. Aerul, care face parte din aceasta se misca liber si uneori violent. Atmosfera Pamantului este alcatuita din nitrogen, oxigen, argon, vapori de apa, dioxid de carbon, si mici cantitati de particule gazoase, lichide si solide. 

Atmosfera serveste pentru a modera temperaturile mari si scazute de pe Pamant. In timpul zilei caldura soarelui penetreaza aerul si incalzeste Pamantul, atmosfera face ca aceasta caldura sa ramana si astfel noaptea este mult mai calduroasa. Deasemenea atmosfera protejeaza Pamantul de particulele meteoritilor, de razele cosmice, de radiatile provenite de la soare si stele, praf atmosferic si alte pericole.

Legenda florilor de gheaţă

Sâmbătă, 18 ianuarie, la clubul de Quilling de la after school copiii au ascultat o legendă de iarnă de o deosebită sensibilitate.

,,Într-un oraş dintr-o ţară ce se găseşte departe de aici şi unde nu era niciodată iarnă, trăia o fetiţă care avea cam 12 ani. Locuia împreună cu bunica ei, într-o căsuţă mică de la marginea oraşului, trăind din ce câştiga bătrâna care lucra cu ziua pe ici pe colo.

Fetiţa îngrijea de casă şi făcea de mâncare, iar când avea timp liber se ducea în pădure după legume. Dar nu-i fu dat fetiţei să se bucure prea mult de bunica ei, încât într-o zi aceasta pică bolnavă la pat, şi, nu mult după aceea, muri. Neştiind ce să facă, după ce a rămas singură, neavând nici un sprijin de nicăieri, biata copilă hotărî să se ducă pe la doamnele pentru care lucrase bunica ei, ca să le roage să găsească ceva de lucru şi pentru dânsa.

De milă, multe din cocoane îi dăduseră pânză şi aţă pentru a le broda felurite batiste, cum avea să se priceapă ea mai bine. Dacă vor fi frumoase, îi vor da şi mai mult de lucru. Biata fetiţă ştia a face fel de fel de cusături cu acul, dar niscaiva modele ca să poată mulţumi cocoanele nu avea.

Ajungând acasă, amărâtă cum era, rugă pe Bunul Dumnezeu să-i vie în ajutor. Deodată, cerul, care până atunci fusese totdeauna albastru în ţara aceea, începu să se întunece şi, peste puţin timp, fulgi mari de zăpadă porniră să cadă. Fetiţa aprinse repede focul şi, zgribulită de frig, se urcă în pat ca să se încălzească. Acolo, ghemuită, aţipi curând.

Dimineaţa, când se sculă, sări iute din pat şi fugi la fereastră să vadă de mai ninge afară. Şi… minune!...

Geamurile erau acoperite cu sute de modele, frumoase, în formă de frunze, de steluţe, de rămurele cu flori şi fel de fel de alte chipuri, de nu ştiai la care să te uiţi mai întâi. Fata nu mai putu de bucurie. Luă repede un creion şi scoase ce i se păru mai frumos, apoi le aşeză pe pânză şi le lucră.

Când fură gata cusute, le duse cocoanelor, care se uimiră de frumuseţea modelelor şi de măiestria cu care erau lucrate. Îi mai dădură şi alte doamne de lucru, încât fata nu dovedea cât i se cerea.

Ajungând acasă, îi mulţumi lui Dumnezeu, care îi ascultase rugăciunea şi îi venise în ajutor, trimiţându-i ca model minunatele flori de gheaţă ce sclipesc aşa de frumos şi pe care, dragi copii, le vedeţi şi voi iarna pe la geamuri, când este ger afară". 

Bizonii din cărbune - Partea I

Astăzi la clubul de Pictură din after school, profesoara de arte plastice Ana Traci, va citi copiilor o poveste despre începuturile artei.

,,Pe vremurile pe când oamenii erau vânători curajoşi şi puternici casele erau nişte peşteri încăpătoare şi întunecate. Aceste locuinţe umede şi reci erau luminate pe înserate de ruguri,  grămezi de lemne încinse în foc care încălzeau încăperea şi pe care se gătea vânatul. În acestă perioadă preistorică apar primele semne ale artei. Ceea ce numim noi ,,artă" a fost un fenomen care se baza pe practice magice bazate pe credinţă. Preistoriei îi corepunde epoca pietrei (paleolitic/neolitic) şi epoca metalului (bronz/fier). 

În această perioadă oamenii se îngrijesc să inventeze primele unele, primele arme şi să domesticească animalele sălbatice. Evenimentele din viaţa de zi cu zi erau motiv de inspiraţie pentru artiştii care îşi decorau pereţii peşterilor cu cărbune încins. Astfel de artă este caracteristică picturii rupestre care apare la sfârşitul Paleoliticului (cca. 40 000-10 000 î.Ch).

Astfel de vânători neînfricaţi erau şi tinerii Garhi, Lupus şi Huan. Aceştia îşi petreceau întreaga zi în păduri dese, poieniţe misterioase şi ascunzători periculoase. Din aceste ascunzători urmăreau cu atenţie cârdurile de bizoni care se îndreptau către apă.

Tinerii stăteau cuminţi până la asfinţitul soarelui când se grăbeau spre peşteră pentru a mânca friptură de bizon, iepure sau peşte, vânat prins cu mult efort de către bărbaţi.

Garhi: Tare bună a fost carnea, păcat că a fost atât de puţină.

Lupus: Mâine megem la râu şi dacă suntem norocoşi poate reuşim să prindem cu suliţa nişte peşte.

Huan (baieţel de 5 ani): dar este foarte periculos, încă nu ştim să folosim armele…încă învăţăm.

Lupus: Cum să învăţăm dacă nu vânăm?

Huan: Profesoara Maya ne-a îndemmnat întâi să urmărim, să studiem cu atenţie animalele şi să avem răbdare.

Garhi: Cum să urmărim, câtă răbdare, am obosit să stau la pândă fără să prind nimic!

Lupus urmărea umbrele pritenilor săi pe peretele peşterii şi pentru că avea în mână o bucată de cărbune moale zise: ,,Hai să le desenăm!" În acel moment s-a ridicat de pe lespedea de piatră, s-a îndreptat spre peretele luminat de foc şi a început să facă conturul umbrelor pe care le lăsau Huan şi Garhi".

Pentru mai multe postari grozave va asteptam la Creartes Land after school.

Circuitul apei în natură

          La final de saptamana discutam la after school despre viaţa şi existenţa unei picături de apă pe Pământ.

         Se naşte într-o picătură de rouă pe o lăcrimioară într-o bună dimineaţă de iunie, parcă lăcrimioara ar fi transpirat, sau poate o fi plâns, cine ştie? Apoi iubitul soare cald şi galben o mângâie încet cu o rază, o ademeneşte, îi spune poveşti şi o face să se simtă uşoară, ca o fantomă, o poartă cu el spre cer până în împărăţia norilor albi şi pufoşi ca pernele bunicii, ademenitori pentru odihna serii şi o lasă acolo să se joace cu alte fantome asemenea ei. Îşi găsi un prieten, vesel şi el, se născuse pe un fir de trandafir, în aceeaşi dimineaţă, într-o altă grădină şi porniră amândoi să se împletească într-un dans uşor, fulguit, liniştitor. Îi văzu o altă picătură, mai trăise de câteva ori şi le spuse: „Sunteţi noi pe-aici?”, „Da, da.” au răspuns ei într-un glas, „Aha, de aceea sunteţi atât de veseli”, „Dar avem motive să fim veseli, soarele ne iubeşte, ne-a transformat în fantome, ne-a pus să ne odihnim, putem dansa, cânta oricât vrem noi…”, „Va veni o clipă când n-o să mai dansaţi şi nici n-o să cântaţi”, „Ei, nu te credem, atunci ce-o să facem aici sus la căldură, ce-o să putem face altceva? Nici nu te mai ascultăm.” şi porniră dansând şi cântând spre cealaltă parte a norului.

           Începu să se însereze şi de obosiţi ce erau au adormit într-o clipă, iar dimineaţa când s-au trezit şi au privit în jos oraşul deasupra căruia se născuseră nu mai era, mirare… deci puteau şi călători, „Asta da viaţă!” şi-au spus şi au pornit-o din nou la dans.  Mai târziu simţiră însă că se întâmpla ceva. Veneau alţi nori plutitori, grăbiţi, nervoşi aduşi de vântul rău care voia să ia locul soarelui iubit şi care reuşiseră să facă întuneric în mijlocul zilei, dar totuşi ce se întâmpla ? Afară se răci brusc şi simţiră că au luat din nou forme: ciudate, ţepoase şi albe. „Ce s-a întâmplat cu noi? „, „V-aţi transformat în gheaţă”, le-a spus picătura atotştiutoare care îi ajunsese din urmă. „În gheaţă? Şi ce-o să se-ntâmple cu noi?”, „O să se-ntâmple multe lucruri, chiar foarte multe.” Şi dispăru undeva în neant.

      Începu să le fie frică, să tremure, poate era o părere dar totuşi se luară de mână şi simţiră că începură să danseze, mai întâi încet, liniştit, apoi să coboare brusc, zdruncinat şi se aşezară pe ceva rece, rece de tot, imens, alb, într-o linişte albă. Ce-o fi aici se întrebară?

        „Bun venit la Polul Nord! Aţi aterizat pe un gheţar şi acum sunteţi copiii lui.” , „Pe un gheţar? Nu ne place deloc aici, e prea frig, ce-o să ne facem?” şi se zgribuliră unul lângă celălalt, trişti şi adormiţi, fără dans, fără cântec, fără nimic.

           Dormiră mult timp, poate chiar o infinitate când au simţit cum încep să alunece uşor pe o pantă. Uite, chiar ieşise şi soarele şi îi topea încet, transformându-i din nou în picături curate precum lăcrimioara din care se născuse una dintre ele. Începu joaca, datul pe topogan, era destul de mare topoganul, dar unde va fi coborârea? Altă surpriză!…şi coborârea se produse încet lin, în apa celui mai mare ocean din lume, care îi primi cu braţele deschise. Acolo era acum casa lor, împreună cu o infinitate de picături curate, vorbitoare care povesteau unde au fost, cât au dormit, pe cine au întâlnit şi începură şi ei să se integreze în  această mare familie.

           Timpul trecu din nou, liniştit sau zbuciumat după cum vântul dorea să-i obosească, până într-o zi când una dintre ele observă o luminiţă şi începu să urce spre ea, era o luminiţă jucăuşă, caldă şi ademenitoare care se juca de „v-aţi ascunselea” şi o atrase până sus , sus de tot transformând-o din nou în fantomă. Începu să ţipe după ajutor dar nimeni nu o auzi căci plutea din nou pe un nor pufos, liniştit şi alb, care apoi plânse cu ea lângă o lăcrimioară veselă dintr-o grădiniţă într-o zi toridă de vară. Era lăcrimioara ei din care se născuse şi acum o dorea înapoi şi o atrase încet în pământ, pentru a se naşte împreună. 

   Nu-i aşa că va trăi veşnic? Asteptam raspunsul dumneavoastra la after school pe adresa de e-mail office@creartes.ro