Cum se formeaza curcubeul

Astazi la ora de Stiinte discutam la after school despre cum se formeaza curcubeul.

Curcubeul, cel mai frumos fenomen din atmosfera, a impresionat omenirea din toate timpurile fiind considerat un “semn ceresc” care aduce binele, pacea si prosperitatea.

Curcubeul este un fenomen optic si meteorologic care se manifesta prin aparitia pe cer a unui spectru de forma unui arc colorat atunci cand lumina soarelui se refracta in picaturile de apa din atmosfera. De cele mai multe ori curcubeul se observa dupa ploaie, cand soarele este apropiat de orizont.

In conditii de vizibilitate foarte buna se poate observa uneori si un curcubeu mai slab, concentric cu primul dar putin mai mare si care are culorile inversate.

La fel ca in prisma optica, in picaturile de apa din nori lumina se descompune in culori. Trecerea de la o culoare la alta se face continuu, dar in literatura curcubeul este descris ca avand un anumit numar de culori care difera insa de la o cultura la alta.

In traditia romaneasca paleta de culori a curcubeului este urmatoarea: rosu, portocaliu (oranj), galben, verde, albastru, indigo, violet si este memorata sub forma acronimului ROGVAIV.

Acelasi fenomen are loc si in alte conditii, de exemplu cu lumina lunii sau cu alta sursa de lumina in loc de soare, cu picaturi de apa provenite de la spargerea valurilor, fantani arteziene, cascade, stropitori, cu alte lichide in loc de apa ori cu obiecte solide si transparente (sticla, polistiren etc.) in forma sferica.

Importanta matematicii

Matematica o folosim in viata de zi cu zi. Chiar si in lucruri simple, cand spunem cat e ceasul sau cand mergem la cumparaturi. 

O importanta mult mai mare, insa, o are in stiinta. Roger Bacon scria in 1267 ca matematica este "poarta si cheia stiintelor". Cei mai multi oameni de stiinta depind de matematica pentru descrierea exacta si formulele observatiilor si experimentelor pe care le fac. 

Matematica este folosita din ce in ce mai mult si in unele stiinte sociale, cum sunt economia, psihologia si sociologia. 

In industrie, nu mai vorbim, toate companiile au nevoie de ea in cercetare si planificare. Constructia unui dig urias nici nu ar fi posibila fara teancuri mari de hartii pline de formule si calcule matematice. 

In business, toate tranzactiile care implica vanzare si cumparare au nevoie de matematica. Orice unitate economica, mica sau mare, are nevoie de contabili pentru a tine evidentele si de statisticieni pentru a analiza modul in care decurg vanzarile in diferite zone. 

Ce parere aveti voi de reclama pe care incerc sa o fac eu aici matematicii? Este exagerata? Si fiindca intrebarea va fi citita si de elevi de scoala, intreb: sunteti voi constienti de valoarea pe care o are aceasta materie scolara numita "matematica"? 

O studiati cu placere, sau cel putin cu interes?

Ursul pacalit de vulpe

Pentru ca orasul este acoperit de zapada si pentru ca cad fulgi usori peste orasul mare, la clubul de literatura pentru copiii de la after school au ascultat o poveste de iarna pe care au continuat-o:

,,Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte întreagă după hrană şi nu găsise nicăiri. Făcându-se ziua albă, vulpea iese la marginea drumului şi se culcă sub o tufă, gândindu-se ce să mai facă, ca să poată găsi ceva de mâncare.

Şăzând vulpea cu botul întins pe labele de dinainte, îi vine miros de peşte. Atunci ea rădică puţin capul şi, uitându-se la vale, în lungul drumului, zăreşte venind un car tras de boi.

— Bun! gândi vulpea. Iaca hrana ce-o aşteptam eu. Şi îndată iese de sub tufă şi se lungeşte în mijlocul drumului, ca şi cum ar fi fost moartă.

Carul apropiindu-se de vulpe, ţăranul ce mâna boii o vede şi, crezând că-i moartă cu adevărat, strigă la boi: Aho! Aho! Boii se opresc. Ţăranul vine spre vulpe, se uită la ea de aproape şi, văzând că nici nu suflă, zice: 

Bre! da' cum naiba a murit vulpea asta aici?! Ti!... ce frumoasă caţaveică am să fac nevestei mele din blana istui vulpoiu! Zicând aşa, apucă vulpea de după cap şi, târând-o până la car, se opinteşte ş-o aruncă deasupra peştelui. Apoi strigă la boi: "Hăis! Joian, cea! Bourean". Boii pornesc.

Ţăranul mergea pe lângă boi şi-i tot îndemna să meargă mai iute, ca s-ajungă degrabă acasă şi să ieie pelea vulpii. Însă, cum au pornit boii, vulpea a şi început cu picioarele a împinge peştele din car jos. Ţăranul mâna, carul scârţâia, şi peştele din car cădea.

După ce hoaţa de vulpe a aruncat o mulţime de peşte pe drum, bine...şor! sare şi ea din car şi, cu mare grabă, începe a strânge peştele de pe drum. După ce l-a strâns grămadă, îl ia, îl duce la bizunia sa şi începe a mânca, că ta...re-i mai era foame!

Tocmai când începuse a mânca, iaca vine la dânsa ursul.

— Bună masa, cumătră! Ti!!! da' ce mai de peşte ai! Dă-mi şi mie, că ta...re! mi-i poftă!

— Ia mai pune-ţi pofta-n cuiu, cumătre, că doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu. Dacă ţi-i aşa de poftă, du-te şi-ţi moaie coada-n baltă, ca mine, şi-i avea peşte să mănânci.

— Învaţă-mă, te rog, cumătră, că eu nu ştiu cum se prinde peştele.

Atunci vulpea rânji dinţii şi zise: Alei, cumătre! da' nu ştii că nevoia te duce pe unde nu-ţi e voia şi te-nvaţă ce nici gândeşti? Ascultă, cumătre: vrei să mănânci peşte? Du-te desară la băltoaga cea din marginea pădurei, vârâ-ţi coada-n apă şi stăi pe loc, fără să te mişti, până despre ziuă; atunci smunceşte vârtos spre mal şi ai să scoţi o mulţime de peşte, poate îndoit şi-ntreit de cât am scos eu.

Ursul, nemaizicând nici o vorbă, aleargă-n fuga mare la băltoaga din marginea pădurei şi-şi vâră-n apă toată coada!...

În acea noapte începuse a bate un vânt răce, de îngheţa limba-n gură şi chiar cenuşa de sub foc. Îngheaţă zdravăn şi apa din băltoagă, şi prinde coada ursului ca într-un cleşte. De la o vreme, ursul, nemaiputând de durerea cozei şi de frig, smunceşte o dată din toată puterea. Şi, sărmanul urs, în loc să scoată peşte, rămâne făr' de coadă!

Începe el acum a mornăi cumplit ş-a sări în sus de durere; şi-nciudat pe vulpe că l-a amăgit, se duce s-o ucidă în bătaie. Dar şireata vulpe ştie cum să se ferească de mânia ursului. Ea ieşise din bizunie şi se vârâse în scorbura unui copac din apropiere; şi când văzu pe urs că vine făr' de coadă, începu a striga:

— Hei cumătre! Dar ţi-au mâncat peştii coada, ori ai fost prea lacom ş-ai vrut să nu mai rămâie peşti în baltă?

Ursul, auzind că încă-l mai ie şi în râs, se înciudează şi mai tare şi se răpede iute spre copac; dar gura scorburei fiind strâmtă, ursul nu putea să încapă înlăuntru. Atunci el caută o creangă cu cârlig şi începe a cotrobăi prin scorbură, ca să scoată vulpea afară, şi să-i deie de cheltuială... Dar când apuca ursul de piciorul vulpei, ea striga: "Trage, nătărăule! mie nu-mi pasă, că tragi de copac..." Iar când anina cârligul de copac, ea striga: "Valeu, cumătre! nu trage, că-mi rupi piciorul!"

În zadar s-a năcăjit ursul, de-i curgeau sudorile, că tot n-a putut scoate vulpea din scorbura copacului.

Şi iaca aşa a rămas ursul pâcâlit de vulpe!

Ion Creanga"

Atmosfera

Copiii din after school ne-au intrebat ce este atmosfera.

Pamantul  la fel ca si alte planete din sistemul solar este inconjurat de un strat subtire de gaze numit atmosfera. Atmosfera este legata de Pamant  din cauza gravitatiei. Daca am compara Pamantul cu o portocala, atmosfera poate fi considerata coaja acesteia. Aerul, care face parte din aceasta se misca liber si uneori violent. Atmosfera Pamantului este alcatuita din nitrogen, oxigen, argon, vapori de apa, dioxid de carbon, si mici cantitati de particule gazoase, lichide si solide. 

Atmosfera serveste pentru a modera temperaturile mari si scazute de pe Pamant. In timpul zilei caldura soarelui penetreaza aerul si incalzeste Pamantul, atmosfera face ca aceasta caldura sa ramana si astfel noaptea este mult mai calduroasa. Deasemenea atmosfera protejeaza Pamantul de particulele meteoritilor, de razele cosmice, de radiatile provenite de la soare si stele, praf atmosferic si alte pericole.

Legenda florilor de gheaţă

Sâmbătă, 18 ianuarie, la clubul de Quilling de la after school copiii au ascultat o legendă de iarnă de o deosebită sensibilitate.

,,Într-un oraş dintr-o ţară ce se găseşte departe de aici şi unde nu era niciodată iarnă, trăia o fetiţă care avea cam 12 ani. Locuia împreună cu bunica ei, într-o căsuţă mică de la marginea oraşului, trăind din ce câştiga bătrâna care lucra cu ziua pe ici pe colo.

Fetiţa îngrijea de casă şi făcea de mâncare, iar când avea timp liber se ducea în pădure după legume. Dar nu-i fu dat fetiţei să se bucure prea mult de bunica ei, încât într-o zi aceasta pică bolnavă la pat, şi, nu mult după aceea, muri. Neştiind ce să facă, după ce a rămas singură, neavând nici un sprijin de nicăieri, biata copilă hotărî să se ducă pe la doamnele pentru care lucrase bunica ei, ca să le roage să găsească ceva de lucru şi pentru dânsa.

De milă, multe din cocoane îi dăduseră pânză şi aţă pentru a le broda felurite batiste, cum avea să se priceapă ea mai bine. Dacă vor fi frumoase, îi vor da şi mai mult de lucru. Biata fetiţă ştia a face fel de fel de cusături cu acul, dar niscaiva modele ca să poată mulţumi cocoanele nu avea.

Ajungând acasă, amărâtă cum era, rugă pe Bunul Dumnezeu să-i vie în ajutor. Deodată, cerul, care până atunci fusese totdeauna albastru în ţara aceea, începu să se întunece şi, peste puţin timp, fulgi mari de zăpadă porniră să cadă. Fetiţa aprinse repede focul şi, zgribulită de frig, se urcă în pat ca să se încălzească. Acolo, ghemuită, aţipi curând.

Dimineaţa, când se sculă, sări iute din pat şi fugi la fereastră să vadă de mai ninge afară. Şi… minune!...

Geamurile erau acoperite cu sute de modele, frumoase, în formă de frunze, de steluţe, de rămurele cu flori şi fel de fel de alte chipuri, de nu ştiai la care să te uiţi mai întâi. Fata nu mai putu de bucurie. Luă repede un creion şi scoase ce i se păru mai frumos, apoi le aşeză pe pânză şi le lucră.

Când fură gata cusute, le duse cocoanelor, care se uimiră de frumuseţea modelelor şi de măiestria cu care erau lucrate. Îi mai dădură şi alte doamne de lucru, încât fata nu dovedea cât i se cerea.

Ajungând acasă, îi mulţumi lui Dumnezeu, care îi ascultase rugăciunea şi îi venise în ajutor, trimiţându-i ca model minunatele flori de gheaţă ce sclipesc aşa de frumos şi pe care, dragi copii, le vedeţi şi voi iarna pe la geamuri, când este ger afară". 

Bizonii din cărbune - Partea I

Astăzi la clubul de Pictură din after school, profesoara de arte plastice Ana Traci, va citi copiilor o poveste despre începuturile artei.

,,Pe vremurile pe când oamenii erau vânători curajoşi şi puternici casele erau nişte peşteri încăpătoare şi întunecate. Aceste locuinţe umede şi reci erau luminate pe înserate de ruguri,  grămezi de lemne încinse în foc care încălzeau încăperea şi pe care se gătea vânatul. În acestă perioadă preistorică apar primele semne ale artei. Ceea ce numim noi ,,artă" a fost un fenomen care se baza pe practice magice bazate pe credinţă. Preistoriei îi corepunde epoca pietrei (paleolitic/neolitic) şi epoca metalului (bronz/fier). 

În această perioadă oamenii se îngrijesc să inventeze primele unele, primele arme şi să domesticească animalele sălbatice. Evenimentele din viaţa de zi cu zi erau motiv de inspiraţie pentru artiştii care îşi decorau pereţii peşterilor cu cărbune încins. Astfel de artă este caracteristică picturii rupestre care apare la sfârşitul Paleoliticului (cca. 40 000-10 000 î.Ch).

Astfel de vânători neînfricaţi erau şi tinerii Garhi, Lupus şi Huan. Aceştia îşi petreceau întreaga zi în păduri dese, poieniţe misterioase şi ascunzători periculoase. Din aceste ascunzători urmăreau cu atenţie cârdurile de bizoni care se îndreptau către apă.

Tinerii stăteau cuminţi până la asfinţitul soarelui când se grăbeau spre peşteră pentru a mânca friptură de bizon, iepure sau peşte, vânat prins cu mult efort de către bărbaţi.

Garhi: Tare bună a fost carnea, păcat că a fost atât de puţină.

Lupus: Mâine megem la râu şi dacă suntem norocoşi poate reuşim să prindem cu suliţa nişte peşte.

Huan (baieţel de 5 ani): dar este foarte periculos, încă nu ştim să folosim armele…încă învăţăm.

Lupus: Cum să învăţăm dacă nu vânăm?

Huan: Profesoara Maya ne-a îndemmnat întâi să urmărim, să studiem cu atenţie animalele şi să avem răbdare.

Garhi: Cum să urmărim, câtă răbdare, am obosit să stau la pândă fără să prind nimic!

Lupus urmărea umbrele pritenilor săi pe peretele peşterii şi pentru că avea în mână o bucată de cărbune moale zise: ,,Hai să le desenăm!" În acel moment s-a ridicat de pe lespedea de piatră, s-a îndreptat spre peretele luminat de foc şi a început să facă conturul umbrelor pe care le lăsau Huan şi Garhi".

Pentru mai multe postari grozave va asteptam la Creartes Land after school.

Circuitul apei în natură

          La final de saptamana discutam la after school despre viaţa şi existenţa unei picături de apă pe Pământ.

         Se naşte într-o picătură de rouă pe o lăcrimioară într-o bună dimineaţă de iunie, parcă lăcrimioara ar fi transpirat, sau poate o fi plâns, cine ştie? Apoi iubitul soare cald şi galben o mângâie încet cu o rază, o ademeneşte, îi spune poveşti şi o face să se simtă uşoară, ca o fantomă, o poartă cu el spre cer până în împărăţia norilor albi şi pufoşi ca pernele bunicii, ademenitori pentru odihna serii şi o lasă acolo să se joace cu alte fantome asemenea ei. Îşi găsi un prieten, vesel şi el, se născuse pe un fir de trandafir, în aceeaşi dimineaţă, într-o altă grădină şi porniră amândoi să se împletească într-un dans uşor, fulguit, liniştitor. Îi văzu o altă picătură, mai trăise de câteva ori şi le spuse: „Sunteţi noi pe-aici?”, „Da, da.” au răspuns ei într-un glas, „Aha, de aceea sunteţi atât de veseli”, „Dar avem motive să fim veseli, soarele ne iubeşte, ne-a transformat în fantome, ne-a pus să ne odihnim, putem dansa, cânta oricât vrem noi…”, „Va veni o clipă când n-o să mai dansaţi şi nici n-o să cântaţi”, „Ei, nu te credem, atunci ce-o să facem aici sus la căldură, ce-o să putem face altceva? Nici nu te mai ascultăm.” şi porniră dansând şi cântând spre cealaltă parte a norului.

           Începu să se însereze şi de obosiţi ce erau au adormit într-o clipă, iar dimineaţa când s-au trezit şi au privit în jos oraşul deasupra căruia se născuseră nu mai era, mirare… deci puteau şi călători, „Asta da viaţă!” şi-au spus şi au pornit-o din nou la dans.  Mai târziu simţiră însă că se întâmpla ceva. Veneau alţi nori plutitori, grăbiţi, nervoşi aduşi de vântul rău care voia să ia locul soarelui iubit şi care reuşiseră să facă întuneric în mijlocul zilei, dar totuşi ce se întâmpla ? Afară se răci brusc şi simţiră că au luat din nou forme: ciudate, ţepoase şi albe. „Ce s-a întâmplat cu noi? „, „V-aţi transformat în gheaţă”, le-a spus picătura atotştiutoare care îi ajunsese din urmă. „În gheaţă? Şi ce-o să se-ntâmple cu noi?”, „O să se-ntâmple multe lucruri, chiar foarte multe.” Şi dispăru undeva în neant.

      Începu să le fie frică, să tremure, poate era o părere dar totuşi se luară de mână şi simţiră că începură să danseze, mai întâi încet, liniştit, apoi să coboare brusc, zdruncinat şi se aşezară pe ceva rece, rece de tot, imens, alb, într-o linişte albă. Ce-o fi aici se întrebară?

        „Bun venit la Polul Nord! Aţi aterizat pe un gheţar şi acum sunteţi copiii lui.” , „Pe un gheţar? Nu ne place deloc aici, e prea frig, ce-o să ne facem?” şi se zgribuliră unul lângă celălalt, trişti şi adormiţi, fără dans, fără cântec, fără nimic.

           Dormiră mult timp, poate chiar o infinitate când au simţit cum încep să alunece uşor pe o pantă. Uite, chiar ieşise şi soarele şi îi topea încet, transformându-i din nou în picături curate precum lăcrimioara din care se născuse una dintre ele. Începu joaca, datul pe topogan, era destul de mare topoganul, dar unde va fi coborârea? Altă surpriză!…şi coborârea se produse încet lin, în apa celui mai mare ocean din lume, care îi primi cu braţele deschise. Acolo era acum casa lor, împreună cu o infinitate de picături curate, vorbitoare care povesteau unde au fost, cât au dormit, pe cine au întâlnit şi începură şi ei să se integreze în  această mare familie.

           Timpul trecu din nou, liniştit sau zbuciumat după cum vântul dorea să-i obosească, până într-o zi când una dintre ele observă o luminiţă şi începu să urce spre ea, era o luminiţă jucăuşă, caldă şi ademenitoare care se juca de „v-aţi ascunselea” şi o atrase până sus , sus de tot transformând-o din nou în fantomă. Începu să ţipe după ajutor dar nimeni nu o auzi căci plutea din nou pe un nor pufos, liniştit şi alb, care apoi plânse cu ea lângă o lăcrimioară veselă dintr-o grădiniţă într-o zi toridă de vară. Era lăcrimioara ei din care se născuse şi acum o dorea înapoi şi o atrase încet în pământ, pentru a se naşte împreună. 

   Nu-i aşa că va trăi veşnic? Asteptam raspunsul dumneavoastra la after school pe adresa de e-mail office@creartes.ro

Floarea rosie

Intr-o zi un baietel s-a dus la scoala. Baietelul era mic, iar scoala era mare. Intr-o dimineata cand baietelul se afla in clasa, profesoara le-a spus copiilor: “Astazi o sa facem un desen". “Grozav", a spus baietelul, caci ii placea foarte mult sa deseneze. Stia sa deseneze o multime de lucruri: lei si tigri, pui si vaci, trenulete si vapoare. Si si-a scos cutiuta cu creioane colorate si a inceput sa deseneze...

Dar profesoara a zis “Asteptati!", “Nu incepeti inca!". Si a asteptat pana cand i s-a parut ca toti copiii sunt pregatiti. 

“Acum o sa desenam o floare", a zis profesoara. “Grozav" s-a gandit baietelul, caci ii placea sa deseneze flori. Si a inceput sa deseneze flori frumoase, si le-a colorat in roz, portocaliu, albastru.

Dar profesoara le-a zis copiilor: “Asteptati, va voi arata eu cum sa colorati". Si a desenat o floare rosie cu o tulpina verde. “Acum puteti incepe!", a zis profesoara.

Baietelul a privit floarea profesoarei, apoi s-a uitat la floarea sa. A lui era mai frumoasa decat a profesoarei; dar n-a spus nimic. A intors doar pagina si a desenat o floare ca cea a profesoarei... Era rosie, cu o tulpina verde.

Intr-o alta zi, cand baietelul intrase in clasa prin usa din curte profesoara le-a spus copiilor: "Astazi o sa facem ceva din argila". "Grozav", a spus baietelul, caci ii placea sa lucreze cu argila. Stia sa faca tot felul de lucruri din argila: Serpi si oameni de zapada, elefanti si camioane. Dar a asteptat pana ce toti copiii au fost gata.

"Acum o sa facem o farfurie", a zis profesoara. "Grozav", s-a gandit baietelul caci ii placea sa faca farfurii de toate formele si marimile. Si a inceput sa faca farfurii de toate formele si marimile. Dar profesoara le-a spus copiilor: "Asteptati, va arat eu cum se face!". Si le-a aratat cum sa faca o farfurie adanca. "Asa! Acum puteti incepe!", a zis profesoara.

Baietelul s-a uitat la farfuria profesoarei si apoi la ale sale. Ii placeau mai mult farfuriile lui, decat farfuria adanca a profesoarei. Dar n-a spus nici un cuvant. Si-a transformat farfuriile lui intr-o bila mare de argila din care a facut o farfurie adanca si mare ca cea facuta de profesoara. Si foarte curand baietelul a invatat sa astepte si sa priveasca si sa faca lucruri ca cele facute de profesoara, si foarte curand n-a mai facut nimic de unul singur.

Si s-a intamplat intr-o zi ca baietelul si familia lui s-au mutat intr-o alta casa, intr-un alt oras.

Si baietelul a trebuit sa mearga la scoala. Trebuia sa urce niste trepte inalte si sa mearga de-a lungul unui coridor lung pana ajungea in clasa lui.

In prima zi de scoala profesoara le-a zis copiilor: "Astazi o sa facem un desen!"."Grozav", a zis baietelul, si a asteptat sa-i spuna profesoara ce sa faca... Dar ea n-a zis nimic. S-a plimbat prin clasa. Cand a ajuns langa baietel i-a spus:

"Tu nu vrei sa desenezi?".

"Ba da!", a zis baietelul.

"Ce desen facem?".

"Nu stiu pana nu-l faci" a zis profesoara.

"Cum sa-l fac?" zise baietelul

"Cum iti place tie!" raspunse ea

"Sa-l colorez cum vreau eu?" a mai intrebat baietelul

"Cum vrei tu!", a fost raspunsul ei.

"Daca toti ati face acelasi desen , si l-ati colora la fel cum sa stiu eu cine l-a facut?"

"Nu stiu!" zise baietelul

Si a inceput sa deseneze o floare rosie cu o tulpina verde...

Morala

Creativitatea umana este un dar nepretuit. 

Einstein spunea ca " Mintea intuitiva este un dar sacru iar mintea rationala este servitorul ei de incredere. Am creat o societate care onoreaza servitorul si a uitat darul. "

Cine spune ca floarea trebuie sa aiba petale rosii si frunze verzi? Puterea de a fi creativi este ceea ce ne defineste ca oameni, iar atunci cand vom fi inlantuiti in proceduri de lucru... nu ne vom diferentia prea mult de masinile construite.

Pentru mai multe postari grozave va mai asteptam aici, pe blogul Creartes after school.

Povestea omuletului de lemn

Astazi la after school am citit “Povestea omuletului de lemn”, de Max Lucado.

Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau niste omuleti mici, din lemn, ciopliti toti de un tamplar pe nume Eli. Acesta isi avea atelierul pe un deal, de la a carui inaltime se vedea intreg satul.

Fiecare omulet era altfel. Unii aveau nasul mare, altii aveau ochii mari. Unii erau inalti, altii erau scunzi. Unii purtau palarie, altii purtau costum. Insa doua lucruri le erau comune: toti erau facuti de acelasi tamplar si traiau in acelasi sat.

De dimineata pana seara, zi de zi, omuletii faceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celalalt. Fiecare omulet avea o cutie plina cu stelute aurii si o cutie plina cu bulinute negre. Cat era ziua de lunga ii vedeai pe strazile satului lipind stelute sau buline unul pe celalalt.

Omuletii draguti, din lemn lustruit si frumos vopsiti intotdeauna primeau stelute, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sarita, nu primeau decat buline.

Tot stelute primeau si cei talentati unii ;puteau ridica greutati deasupra capului, altii puteau sarii peste cutii inalte. Mai erau unii care stiau cuvinte dificile, iar altii care cantau cantece frumoase. Acestora toata lumea le dadea stelute aurii. Asa se face ca unii omuleti aveau trupul plin de stelute... Ori de cate ori primeau cate o steluta se simteau atat de bine incat isi doreau sa mai faca ceva ca sa poata primi inca una.

Altii insa nu stiau sa faca prea multe lucruri si aveau parte doar de buline. Pancinello era unul dintre acestia din urma.

Tot timpul incerca sa sara cat mai sus, ca altii dar intotdeauna cadea la pamant. Iar cand ceilalti il vedeau jos se adunau buluc in jurul lui si lipeau buline pe el. De multe ori se mai si zgaria in cadere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar dupa aceea cand incerca sa le explice omuletilor de ce cazuse mereu spunea cate o neghiobie si toti se ingramadeau sa lipeasca si mai multe buline pe el.

Dupa un timp avea atat de multe incat nu mai vroia sa iasa pe strada, se temea ca va face iar ceva anapoda: cine stie, o sa-si uite palaria sau o sa calce intr-o balta... si imediat o sa primeasca bulinute!!!

Adevarul este ca avea atat de multe buline incat ceilalti omuleti veneau si ii lipeau altele fara nici un motiv.

"Merita multimea asta de buline negre", isi spuneau omuletii unii altora.

"Este clar ca nu e bun de nimic!"

Dupa un timp Pancinello a ajuns sa creada ce se spunea despre el:

"Asa este, nu sunt bun de nimic!", isi spunea el. In rarele dati cand iesea din casa statea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simtea mai in largul lui. Intr-o zi, se intalni cu un omulet total diferit de ceilalti: nu avea nici stelute, nici buline. Era din lemn si atat. Era o fata pe nume Lucia.

Sa nu credeti ca oamenii nu incercau sa lipeasca etichete si pe ea! Incercau numai ca nu ramaneau lipite ci cadeau. Fiindca nu avea nici o bulina unii o admirau atat de mult incat se grabeau sa-i lipeasca o steluta. Dar nici una nu statea lipita. Altii insa o priveau cu dispret fiindca nu avea nici o stea si atunci vroiau sa ii lipeasca o bulina dar si aceasta cadea imediat.

    

"Ca ea vreau sa fie", ii trecu prim minte lui Pancinello.

"Nu mai vreau sa primesc etichete de la ceilalti!" Asa ca o intreba pe Lucia cum se face ca ea nu are nici o eticheta.

"Nu este mare lucru", ii raspunse ea. "In fiecare zi ma duc sa il vad pe Eli."

"Pe Eli?"

"Da, pe Eli, tamplarul, imi place sa stau cu el in atelier."

"Dar de ce?"

"Ce ar fi sa descoperi singur? Du-te la el sus pe deal!" Si cu aceste cuvinte, Lucia se intoarse si pleca.

"Dar crezi ca-i va face placere sa ma vada?!?", striga el dupa ea. Insa Lucia nu-l mai auzii. Asa ca Pancinello se intoarse acasa, se aseza la fereastra si incepu sa se uite cum alergau omuletii de colo-colo, lipindu-si etichetele unul pe celalalt.

"Dar nu este drept!", isi spuse el suparat. Si pe loc se hotari sa mearga le Eli.

Se indrepta spre deal si urca pe cararea stramta pana ce ajunse in varf. Cand intra in atelier, facu ochii mari de uimire. Toate obiectele erau URIASE. Scaunul era cat el de inalt. Ca sa vada ce se afla pe bancul de lucru trebui sa se ridice pe varfuri. Ciocanul era lung cat bratul lui! Inghiti in sec si isi zise:

"Eu aici nu raman!", si se indrepta spre iesire. Dar chiar atunci isi auzi numele:

"Pancinello, tu esti?", se auzi un glas patrunzator. Pancinello se opri.

"Cat ma bucur sa te vad, Pancinello! Vino mai aproape, vreau sa te vad mai bine!" Pancinello se intoarse incet si il privi pe mesterul tamplar, un barbat inalt, cu o barba stufoasa.

"Stii cum ma cheama?", il intreba Pancinello.

"Bineinteles ca stiu, doar eu te-am creat!"

Eli se pleca, il ridica de jos si il aseza langa el pe banca.

"Hmm...", murmura mesterul ingandurat, in timp ce se uita la bulinele negre ale lui Pancinello.

"Se pare ca ai adunat ceva etichete..."

"Nu am vrut, Eli! Am incercat din rasputeri sa fiu bun!"

"Pancinello, copilul meu, in fata mea nu este nevoie sa te aperi! Mie nu-mi pasa ce spun ceilalti despre tine!"

"Chiar nu-ti pasa?"

"Nu, si nici tie nu ar trebui sa-ti pese! Cine sunt ei – sa imparta etichete bune sau rele? Si ei sunt tot omuleti de lemn ca tine. Nu conteaza ce gandesc ei, Pancinello. Conteaza doar ceea ce gandesc eu, Iar eu cred ca esti o persoana tare deosebita!"

Pancinello incepu sa rada:

"Eu, deosebit? De ce as fi deosebit? Nu pot sa merg repede, nu pot sa sar, vopseaua mi se duce. De ce as insemna ceva pentru tine?"

Eli se uita la Pancinello, isi puse mana pe umarul lui micut si spuse incet:

"Fiindca esti al meu, de aceea insemni foarte mult pentru mine!"

Nimeni..., niciodata... nu-l mai privise astfel pe Pancinello.. . si in plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui! Nici nu mai avea cuvinte...

"In fiecare zi am sperat ca vei veni la mine", continua apoi Eli.

"Am venit fiindca m-am intalnit cu cineva care nu avea nici un fel de etichete", raspunse Pancinello.

"Stiu, mi-a povestit despre tine."

"De ea de ce nu se prind etichetele?"

"Fiindca a hotarat ca este mai important ce gandesc eu despre ea, decat ce gandesc altii. Etichetele se lipesc de tine doar daca le lasi!"

"Cum adica?"

"Etichetele se lipesc doar daca le consideri importante. Dar cu cat te increzi mai mult in dragostea mea, cu atat mai putin iti pasa de etichetele pe care ti le pun ceilalti oameni. Intelegi?"

"Pai, nu prea..." Eli zambi.

"Vei intelege cu timpul. Acum esti inca plin de buline negre. Deocamdata iti va fi de ajuns sa vii la mine in fiecare zi, iar eu iti voi aduce aminte cat de important esti pentru mine."

Eli il puse jos pe Pancinello. In timp ce acesta se indrepta spre usa, Eli ii spuse:

"Nu uita, esti o persoana deosebita fiindca eu te-am creat! Iar eu nu gresesc niciodata!" Pancinello nu se opri din mers, dar gandi:

"Cred ca Eli chiar vorbeste serios. Poate are dreptate!" Si chiar in clipa aceea cazu de pe el o bulina...

Povestea piramidelor de aur

În luna noiembrie copiii de la clubul de pictură din after school au asculat o poveste, din patru părți, despre piramidele din Egiptul Antic. Povestea este scrisă de profesoara de arte plastice Ana Traci și invocă cele mai importante momente din istoria artei egiptene.

,,A fost odată ca niciodată o civilizație bogată, cu palate ridicate pe locul numit Valea Nilului. Acest teritoriu îmbelșugat găzduia civilizația egipteană, poporul aflat pe teritoriul dintre cele două lumi, cea a zeilor și a oamenilor. 

Cu aproximativ cinci mii de ani în urmă acest teritoriu magic devine locul celor mai impresionante construcții, piramidele. Egiptul astfel primește numele de țara piramidele, acei munți de piatră, arși de soare secole la rând. 

Motivul acestor construcții gigantice, era puterea și nemurirea regelui, pentru că acesta era considerat o ființă divină, coborât din cer să domnească, iar atunci când părăsea pământul trebuia să urce la ceruri. Egiptenii credeau că trupul trebuie să fie conservat pentru ca sufletul să poată continua să trăiască în Lumea de Dincolo. 

Astfel apare legenda mumiilor, înfășurate în fâșii de pânză, nici moarte – nici vii. Piramidele au fost construite pentru a păstra trupurile regale și a sufletelor divine. 

În acest regat locuiau o echipă de artiști, arhitecți, pictori și sculptori care se îngrijeau de păstrarea sufletului. Adică, sculptorii erau însărcinați cu realizarea unei măști, cât mai apropiate de aspectul fizic, pictorii împodobeau pereții mormântului cu scene din viața de zi cu zi a regelui iar arhitecții ridicau construcții gigantice, cu labirinturi și capcane, care să ascundă mormântul regal de răufăcătorii pământeni.

Din rândul acestor artiști se trăgea tânărul pictor pe nume Nacht care urma să decoreze pereții mormântului destinat scribului,  Nebamon. În urmă cu 3.500 de ani, Nebamon era un scrib din Templul lui Amon din Teba şi se ocupa de consemnarea cantităţii de cereale produsă pe terenurile templului. 

Pictorul Nacht este condus la mormântul destinat scribului de către constructorii care munceau la piramida gigantică. Astfel Nacht se vede ajuns în fața unor pereți enormi care urmau să fie pictați cu imagini ce reprezentau grădini, păsări, pești și scene alese din frumusețea naturii.

Pentru că nu făcuse schițe, pictorul este nevoit să picteze din memorie fiecare lucru cât mai clar și durabil.

Unica nedumerire a tânărului pictor era împărțirea acestei suprafețe uriașe pe care urma să picteze viața îmbelșugată a lui Nebamon.

Nacht se întrebă: Oare cum să fac apa cu peștii în ea, și copacii cu fructe, și pescarii cu plasele?

După lungi ezitări Nacht se apropie de perete și pune un punct în centru. 

Constructorii începuseră să râdă : Tinere Nacht acesta este începutul sau sfârșitul picturii tale?"

Istoria celor mai îndrăgite personaje

Copiii de la after school adoră jucăriile, desenele animate și personajele din povești drept pentru care se întreabă cum arătau primele schițe ale celor mai îndrăgite personaje de desene animate. Mickey Mouse, Woody şi Buzz din Toy Story, Ştrumfii şi chiar Pantera Roz, îndrăgitele persoaneje de desene animate, au suferit de-a lungul timpului mai multe modificări înainte de a ajunge aşa cum le ştim noi. Site-ul flavorwire.com a publicat primele schiţe ale celor mai îndrăgite personaje de desene animate.

Mickey Mouse este unul dintre cele mai îndrăgite personaje create de către regizorul şi desenatorul american Walt Disney. Mickey Mouse a debutat în anul 1928 în filmul de animaţie Plane Crazy. Acesta era îmbrăcat în pantaloni roşii şi în scurt timp a devenit unul dintre simbolurile cinematografiei şi culturii americane. Este de asemenea şi protagonistulul primului desen animat cu sunet sincronizat cu animaţia “Steamboat Willie”, care a avut premiera în noiembrie 1928.

Racul Sebastian este un personaj care apare în desenul animat “Mica Sirenă”. Acesta este prietenul de nădejde al lui Ariel, pentru care este în stare să îşi dea viaţa ca mica sirenă să îşi îndeplinească visul: acela de a fi om şi de a trăi o poveste de dragoste alături de un prinţ.

Animaţia “În căutarea lui Nemo” este regizată de Andrew Stanton şi Lee Unkrich şi spune poveste peştişorului Nemo care s-a rătăcit. 

Personajele menționate mai sus cât și multe alte ecranizări dedicate copiilor sunt încărcate de bucurie, culoare și voie bună!

Impresionismul

      Astazi la after school vom discuta despre tehnica impresionismului. Acesta  a luat naştere în Franţa, între anii 1860 şi 1900, iar în curând au început să apară şi să se dezvolte variante în numeroase alte ţări occidentale. Impresioniştii au respins modalităţile academice de reprezentare a lumii. Pictori resping temele oficiale (istorice, anecdotice, mitologice), adoptând o viziune originală asupra lumii sensibile și o tehnica noua ce consta în transpunerea pe suport a senzațiilor vizuale fugitive pe care le au în fata motivului. O fac cu ajutorul divizării tușei în culorile componente ale spectrului. Din acest moment, pictând în aer liber fără clarobscur și fără contururi, imaginea topindu-se în atmosfera în timp ce chiar umbrele sunt redate prin culoare, artiștii respectivi aplica o lovitură de graţie artei academiste oficiale. Picturile transmit impresii puternice – adesea de percepţie subtilă – de lumină, culoare şi umbră.

      Termenul de ,,impresionism” a fost folosit prima oară de criticii ostili care voiau să desemneze astfel o lucrare pe care o considerau ,,nefinisată”, conform standartelor academice ale vremurilor. Termneul a fost apoi adoptat de artiştii însişi. Subiectele picturilor impresioniste sunt aparent nedestructive, impresionsimul respingând  un număr de convenţii academice – drept urmare criticii conservatori arau îndreptăţiţi să îl perceapă ca pe un afront adus tradiţiei. 

      Denumirea acestui curent artistic vine de la o pânza de Claude Monet, intitulată “Impression. Soleil levant”, adică “Impresie. Răsărit de soare”, expusă în 1874. Epitetul implică ceva brusc și trecător, legat de o operă de artă, care trebuie să exprime o emoţie durabilă, prinsă pentru eternitate. Criticii au calificat în derâdere întreaga mișcare de impresionism și au denunțat-o sub acest nume opiniei publice. Focillon considera o “întinerire a picturii”, în ceea ce privește atitudinea artistului in fata vieții, a obiectelor ce îl inspira și a execuției.

     Sentimentul cu care acești novatori privesc natura e un sentiment liric, de admirație entuziasta în fata aspectelor ei, determinate în mare parte de acțiunea luminii. Lumina este agentul principal care dă viaţă, însuflețește și modifică personajele mereu, deși elementele componente rămân aceleași. Când e prezenta, natura este colorată, veselă, vibrează, iar când e absentă, totul e mohorât, trist, nuanțele tinzând spre cenușiu.

      O tema din natura nu e ceva invariabil, nu rămâne mereu asa cum a fost văzuta de un artist într-un anumit moment, cum credeau peisagiștii secolelor trecute. Natura e în continua schimbare, iar aceasta schimbare depinde în primul rând de lumina, care la rândul ei variază cu anotimpul, cu ora zilei, cu condițiile atmosferice.

      Domeniul din care se aleg subiectele se lărgește aproape infinit. Orice are drept sa servească drept punct de plecare pentru o opera de arta, cu condiția ca tratarea si execuția sa fie sincere și ireproșabile. Artiștii nu vor mai privi la însușirile fizice, concrete și permanente, ci mai degrabă la aparenta realității.

      Lumina atelierului e rece, tristă și foarte egală. Niciodată un tablou nu fusese lucrat în întregime în mijlocul naturii. Impresioniștii cred ca astfel se falsifică realitatea și ca un peisaj trebuie sa fie executat unde a fost văzut, metoda plain-airista ajungând la rangul de doctrina. Lumina nu cade aşa de brutal pe obiecte ca în operele înaintașilor. Raza de soare e ceva imaterial, fluid, viu, ea se insinuează şi se răsfrânge oriunde, ea face sa vibreze atmosfera si sa strălucească nuanțele. Ea individualizează tonul chiar și în umbra, care nu mai e lipsita de culoare.

      Paleta artiștilor se luminează. Tonurile nesigure dispar. Ei se servesc de câteva tonuri simple, vii, aproape pure, armonizate pentru a da impresia unui buchet proaspăt de flori. Tonurile compuse, “les tons rompus”, erau mai șterse, lipsite de franchețe. Ei le înlocuiesc cu juxtapunerea de tonuri simple, astfel ca verdele provine din galben și albastru, amestecate chiar pe pânza.

      Impresioniștii nu vor întinde o pasta omogena, ci vor trage linii și virgule albastre lângă linii și virgule galbene, într-o anume proporție, care de la o anumita distant, ne vor da exact tonul dorit. Tuşa devine astfel extreme de importantă.

Impactul muzeului contemporan asupra școlii

Arta contemporană nu este doar un focar de energie şi mişcare dar dă viaţă la o mulţime de obiecte efemere dar pline de efect care trezesc interesul publicului și-i suscită creativitatea. Prezentul îşi impune regulile şi omul contemporan nu poate să aleagă sau să aştepte, acesta, este absorbit de un flux inevitabil de infomație. Imensa maşină a timpului merge prea accelerat înainte şi este prea dificil să te opreşti pe loc, mecanism la care noua generație trebuie nu doar să se adapteze  ci să și asimileze rapid și eficient informația transmisă. Muzeul contemporan datorită expozițiilor temporare care le găzduiește reflectă indubitabil forfota din lumea înconjurătoare, acesta reprezintă o oglindă a diverselor activități din mediul artistic. Învățământului artistic s-a întemeiat în spații muzeale care permiteau studiul asupra operelor antice sau picturilor contemporane epocii.  Primordiala funcție a muzeului este de a instrui publicul, oferindui șansa să vadă istoria din perspectiva artei care spre deosebire de izvoarele scrise reflectă în cheie psiho-socio-culturală trecutul. Noua generația adaptată ritmului accelerat de viață nu se mulțumește cu mediul de învățământ formal care oferă un pachet standart de informație. Programele educaționale necesită a fi adaptate contemporanietății prin interdisciplinaritate, interactivitate și o doză mai mare de mișcare.

          Interdependenţa dintre educaţia formală, non-formală şi informală este produsul epocii contemporane şi răspuns la nevoile societăţii moderne. Între diferitele forme de educaţie se pot institui trei relaţii şi anume: convergente (de întărire reciprocă), paralele (de independenţă) şi divergente (de influenţă negativă).

         Caracteristic pentru educaţia formală şi non-formală este faptul că ambele sunt forme organizate de societate în scopul facilitării şi  grăbirii acumulărilor de cunoştinţe, modelării comportamentelor dat fiind că deţin un rol deosebit dezvoltarea personalităţii. Interdependenţa a tuturor acestor forme duce la creşterea potenţialului educativ cât şi la potenţarea creativităţii. Educaţia non-formală este o completare a educaţiei formale. Educaţia formală asimilează, ghidează, completează şi corectează informaţiile obţinute pe calea educaţiei non-formale şi informale; ea constituie o funcţie integrativă, de sinteză a diferitelor experienţe trăite până la o anumită vârstă. Punerea în valoare reciprocă a acestor trei forme de educaţie constituie modalitatea de a obţine eficienţa maximă a activităţii educative, realizării unei educaţii permanente şi globale în acelaşi timp.

           Muzeele, bisericile, programele de televiziune, de radio, tematica activităţii teatrale şi editoriale pot alcătui un cadru, o acţiune concentrată ce ar consfinţi practic raţiunea unificării celor trei forme  de educaţie şi în deosebi a efectelor lor.

            I.C.O.M  defineşte muzeul ca fiind ,,o instituţie permanentă, creată pentru conservarea, cercetarea, punerea în valoare prin diferite mijloace şi mai ales expunerea pentru instruirea şi educarea publicului a colecţiilor de obiecte de interes artistic, istoric, ştiinţific şi tehnic”.

Bruno-Nassim Aboudrar face o definiţie spunând că: ,,Muzeul trebuie să expună patrimoniul ce-l conservă, să educe şi să ofere plăcere”.

            În 1922, Jean Capart, conservatore şef al Muzeului de Artă şi Istorie din Bruxelles, conferă muzeului două misiuni: una ştiinţifică şi internă, alta, educativă şi de comunicare exterioară. Funcţiile muzeului sunt definite de Henri Rivière şi I.C.O.M prin ,,cinci verbe” : de cercetare, achiziţionare, conservare, comunicare şi expunere. Peter van Mensch reduce definiţia la ,,trei verbe”: a oferi, educa şi comunica.

             Proiectul muzeal conţine nişte sub puncte precum: tematica publicului şi muzeografia. Tematica propusă depinde de muzeu adică de spaţiu sau colecţie. Tema coordonează cu activităţile muzeale şi deci este importantă întru dezvoltarea muzeului dar, cu toate acestea absenţa temei este din ce în ce mai acceptată. Muzeul pentru a putea evolua şi întreţine are nevoie de public. Instituţiile muzeale îşi diversifică activităţile pentru a atrage mai mult public. Activităţile ţin de prezentarea textelor în mai multe limbi. Muzeografia expoziţiei este un factor primordial în determinarea discursului purtat la o expoziţie, înaintea obiectelor expuse este un element esenţial al proiectului muzeal ce trebuie să stabilească la ce nivel opţiunile muzeografice sunt în acord cu tematica muzeală şi cu publicul. Opţiunile muzeografice privilegiate sunt fondate pe stimulare, principalul factor de a atrage grupe de tineri. Proiectul muzeal nu poate să se limiteze la aspectele direct accesibile publicului, expoziţiei şi stimulării. El caută echilibru dintre patru funţii: expoziţii, conservare, cercetare şi stimulare.

          Ştiinţele umane şi mai particular sociologia,  mult timp a fost indiferentă faţă de muzeologie. Cercetările care au fost făcute pentru a restabili muzeul în contextul lui social a dus la necesitatea de a instrui publicul.

        Logica publicului  - Muzeele reflectă contextele culturale, politice şi sociale în care se înscriu. Lucru contemporan cu publicul este legat de democraţie şi de drepturile omului care îi permit libertate de participare la viaţa culturală.

        Instruirea publicului  Lucru asupra publicului a fost mult timp disociat de politica muzeală la nivel de instituţie şi mai general administraţiilor culturale. După al doilea război mondial, în Europa priorităţile muzeale au fost înainte de toate patrimoniale şi materiale, asociaţiile profesionale nord-americane  a evidenţiat rolul pedagogic al muzeului.

      Frecventarea muzeelor Studiile publicului ne permit mai bine  să cunoaştem frecventarea. Pentru Hana Gattesdiener, Lucien Mironer şi Jean Davallon, muzeele cunosc în Franţa ,, o dezvoltare rapidă cu ajutorul publicului”. Frecventare nu este aceeaşi la toate muzeele. Repartiţia geografică a frecventării depinde de locaţia muzeelor, dar este egal alăturată organizării teritoriale a ţării:  muzeul este un fenomen  urban marcat de contrastul dintre capitală şi provincie.

      Politica publicului Afirmaţia unei misiuni culturale este de a pune în valoare politica publicului ce duce la ameliorarea funcţionării, de oferirea de noi servicii şi de a propune un ansamblu de activităţi. Muzeul se adresează mai multor categorii de vizitatori. Interesul purtat vizitatorilor se traduce  prin reamenajarea colecţiilor permanente şi generalizarea expoziţiilor temporare. Prestările sunt din ce în ce mai diverse: vizitele cu ghid şi ajutorul la vizită, ateliere pentru copii şi vizite şcolare, formaţie pentru profesori, evenimente-conferinţe, concerte, întâlniri - sunt metode ce modifică raportul dintre public şi muzeu.

       Instituțiile muzeale sunt niște laboratoare în care privitorul nu doar preia informația dar poate să  o modifice sau interpreteze în cheie personală. Muzeul contemporan oferă sugestii care trezesc curiozitatea de a descoperi și a contribui la   nașterea operei. Un exemplu relevant este instalația, limbaj artistic în care este accentuat cu precădere rolul privitorului, ca figură totală în definirea instalaţiei. Privitorul este totodată jertfă şi critic la asociaţii, gânduri şi amintiri stârnite de instalaţie. Acesta se refugiază în atmosfera operei înţelegând mesajul transmis de artist. Rolul instalaţiei este să trezească entuziasm şi recţii. Artistul trebuie să prevadă traseul ales de privitor şi toate punctele de vedere urmărite de acesta. Instalaţia ,,totală” trebuie să insufle vizitatorului sentimentul că spaţiul în care a ajuns este locuit de mult şi că acolo au trăit şi trăiesc oameni şi, doar pentru câteva minute a fost lăsat cu scopul de a se întoarce. Artistul trebuie să creeze iluzia prezenţei permanente a omului. Artistul rus Ilya Kabakov studiază psihologia omului în diferite situaţii precum starea în faţa unei pise de teatru, film sau stadion. Instalaţia  degajă atmosfera de semi-somn, în care privitorul evadează în vis şi meditaţie şi totodată este conştient de lumea reală.

       Scenografia spaţiului contribuie la mecanismul timpului. Obiectele vechi sau distuse în mod cert reprezintă trecutul, obiectele cu formă stranie reprezentă viiotorul iar  prezentul, este însuşi privitorul care stă în centrul  instalaţiei. Obiectele care sugerează timpul insuflă frică şi mister care se manfestă prin: te opreşti şi nu poţi ieşi din ea; stai neclintit şi aştepţi emoţionat cu sentimentul că ceva se va întâmpla; cineva trebuie să vie; în acelaţi timp s-a întâmplat ceva; aici deja s-a întâmplat ceva; te afli în centru a trei timpuri; stai în puctul în care există o tensiune ce trece prin tine şi pe lângă tine, unde totdeauna ceva se întâmplă; acest spaţiu de plimbă de a trecut la viitor şi invers, starrea care te ameţeşte şi nu-ţi permite să te mişti; lucrurile care  te înconjoară nu sunt la fel, ele se amestecă cu obiectele şi emoţia timpului; în unele obiecte se concetrează emoţia viitorului iar în alte cea a trecutului; spaţiul se împarte în trecut şi viitor; identificarea concetraţiei timpului din obiecte; prezenţa privitorului; lipsa exploziei în acest circuit; tu stai printre alţi vizitatori şi îţi pare întrebarea dacă aceasta se întâmplă doar cu tine sau cu fiecare în parte.

        Instalaţia este spaţiul reconstituit ce posedă o scenografie complexă cu rolul să impresioneze privitorul. Instalaţia ,,totală” este un loc destinat mişcării, unde a fost, este sau poate fi un eveniment. Dramaturgia instalaţiei este constuită de  privitorul care urmează traseul regizat de artist şi  aşteaptă ceva neobişnuit. Textul din interiorul instalaţiei care are calitatea de a absoarbe mai multe genuri, stârneşte interesul privitorului precum şi lumina sau culoarea care au ca rol să participe la crerea atmosferei.

         În această ordine de idei muzeul contemporan prin film, fotografie, pictura, sculptură sau performance oferă un material valoros care poate completa în mod eficient programele educaționale existente.  Prin noile limbaje artistice contemporane tinerii se pot indentifica în acest circuit al prezentului și hrăni cu o doză esențială de energie și creativitate. Fregventarea muzeului comporan poate trezi un interes substanțial nu doar pentru domeniul artistic ci și pentru celelalte discipline predate în școală prin sporirea imaginației și stimularea gândirii. Muzeul reprezintă un teren de joacă sau un atelier permanent deschis pentru lucru sau experiment, spațiu cu condiții adecvate tinerilor înghițiți de avalanța de informație.

Tehnica quilling - sau minuni realizate la after school prin rasucirea hartiei

Quillingul este o forma de arta care implica utilizarea si rularea de benzi de hartie si apoi lipirea acestora impreuna pentru realizarea unor modele decorative exceptionale.  

Benzile de hartie sunt rulate cu ajutorul unui betisor de rasucire iar capetele fasiilor sunt fixate cu lipici sau adeziv. 

Se pot realiza felicitari (onomastica, zi de nastere, business, Craciun, Revelion, Paste, Valentine’s Day, 1 Martie, 8 Martie etc.), invitatii de nunta sau botez, mici tablouri, decoratiuni de sarbatori, ornamente 3D, martisoare, flori, cutii de bijuterii, rame foto, ornamente cadouri, etc.

Se pare ca acest mestesug a aparut in Egiptul antic, insa pe atunci nu putea fi vorba de rularea hartiei, ci mai degraba de papirus. 

In timpul Renasterii, calugarii si calugaritele din Franta si Italia, foloseau acesta tehnica pentru decorarea cartilor si obiectelor religioase, transformandu-le in adevarate obiecte de arta.

Prin secolul al XVIII-lea, in Europa, tehnica quilling devine una dintre principalele preocupari ale doamnelor din inalta societate, devenind si una dintre disciplinele artistice, studiate in scolile vremii.

Prin aceasta arta ele isi puteau confectiona rame foto, suporturi de lumanari, cutii de bijuterii, felicitari si multe alte lucruri deosebite. 

De-a lungul timpului, aceasta tehnica a suferit numeroase modificari privind tipul de hartie folosit, motivele create si culorile, care difera de la o perioada la alta. 

Scopul tehnicii quilling, ramane pastrat intact, de-a lungul veacurilor: scopul de a transforma un obiect oarecare, intr-unul ingenios infrumusetat, intr-o podoaba, intr-un obiect de arta.

Rularea hartiei, filigran sau quilling sunt doar o parte din numele pe care acest mestesug le-a primit de-a lungul istoriei sale.

Pentru lectii de quilling va rugam sa urmariti programul saptamanal de la after school.