Theodor Aman

La clubul de pictura in after school copiii au aflat lucruri noi despre curentul impresionist in mediul francez si despre influenta acestuia in spatial romanesc. Pictorul roman care a creat opera remarcabile in stil academist si care a fost atras de lucrarile grupului de la Brabizon este Theodor Aman- intemeietorul primei scoli de arte la Bucuresti. 

Theodor Aman (20 martie 1831, Câmpulung-Muscel — 19 august 1891, Bucureşti), pictor şi grafician, pedagog, academician român, întemeietor al primelor şcoli româneşti de arte frumoase de la Iaşi şi Bucureşti. Studiază la Bucureşti, apoi la Paris. Profesor şi întemeietor al Şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti. Se dedică picturii influenţat de maeştrii Renaşterii italiene. Revenit pe meleagurile natale s-a inspirat din viaţa muscelenilor lăsând mai multe pânze cu peisaje din Câmpulung şi împrejurimi. Numele său a rămas în istoria artei româneşti nu doar prin valoarea operelor semnate, ci şi prin contribuţia avută la întemeierea primelor şcoli de Arte frumoase, la Bucureşti şi Iaşi.

În pictura sa de o rigoare academistă, simbolurile evocărilor istorice aduc o anume prospeţime, în sensul situării artistului în actualitate. Noutatea pânzelor sale ţine astfel mai mult de răspunsurile tematice la preocupări sociale şi politice din perioada fondării statului naţional român. Nu lipsesc însă şi unele încercări de luminare a paletei, de surprindere a instantaneului, ce ne vorbeşte despre ecoul, fie şi palid, al experienţelor unor artişti francezi care pictau în aer liber, la Barbizon, în împrejurimile Parisului, unde în deceniile şapte şi opt ale secolului XIX, se pun bazele impresionismului. Începe să picteze încă de pe atunci o serie de compoziţii istorice, unul din genurile sale preferate în care va excela.

Muzeul de Artă Theodor Aman

In Saptamana Altfel copiii de la Crertes Land after school au vizitat muzeul de arta ,,Theodor Aman”. Impreuna am facut o calatorie in timp, in curtile boieresti si bulevardele verzi ale secolului al XIX-lea.

În secolul al XIX-lea, pe fosta stradă a Clemenţei, actuală C.A. Rosetti, îşi aveau reşedinţele familiile protipendadei bucureştene ca: Cesianu, Barozzi, Costescu-Comăneanu, Butculescu, Bărcănescu, Păucescu, Argetoianu, Catargi sau Cantacuzino. Clădirile erau mari, unele cu două etaje, toate înconjurate de curţi şi grădini întinse. La numărul 8 se afla casa lui Theodor Aman, despre care Em. Hagi Mosco scria: „unică în felul ei în oraş, are o înfăţişare artistică de mică proporţie, dar cît se poate de reuşită, prin ornamentaţia exterioară şi statuile care o împodobesc”.

Construită în stil neoclasic între 1868-1869 pe locul fostelor grajduri şi dependinţe ale casei de zestre a soţiei Ana, născută Politimos, a fost realizată de arhitectul Franz Scheller, după indicaţiile lui Aman, fiind structurată pe parter, etaj şi pod. Faţada dinspre stradă este decorată cu basoreliefuri, nişe cu statui realizate de Karl Storck şi medalioane cu efigiile lui da Vinci şi Michelangelo. Ulterior, muzeul a păstrat, în mare parte, amenajarea iniţială a casei, spaţiul cel mai important fiind atelierul, singura cameră înaltă de 6.70 metri, care era o expoziţie permanentă pentru lucrările lui Aman. La etaj, în dreapta atelierului de primire era, de fapt, adevărata „odaie de lucru”, ale cărei duşumelele fuseseră vopsite în alb.

Theodor Aman îşi dorise prin testament ca reşedinţa lui să devină muzeu; aşa că după moartea marelui pictor, Ana Aman dona statului colecţia şi casa, tocmai în ideea ca aceasta să devină instituţie muzeală, fapt ce se va întâmpla în 1908. Colecţia muzeului cuprinde 196 de picturi, 400 de desene şi gravuri, precum şi 50 de plăci de gravură. Astfel, muzeul este singura casă-document de epocă rămasă în Bucureşti. Aflat într-un vast proces de restaurare, muzeul va fi deschis publicului spre vizitare începând cu luna mai a acestui an.

Istoria zilei de 1 Mai

Data de 1 Mai pentru toţi părinţii, bunicii şi copiii este zi liberă, moment potrivit pentru joacă şi călătorii. Copiii din cadrul programului de after school de la central educational Creartes Land se întreaba care este istoria acestei zile.

,,Data de 1 mai apare, pentru prima dată, în legătură cu întrunirea, din anul 1886, a Federației Sindicatelor din Statele Unite și Canadei (precursoarea Federației Americane a Muncii). George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor și Tâmplarilor a inițiat introducerea unei rezoluții care stipula ca: „8 ore să constituie ziua legală de muncă de la, și după 1 mai 1886”, sugerându-se organizațiilor muncitorești respectarea acesteia.[1]

La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanți au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite, însă cea mai mare demonstrație a avut loc la Chicago, unde au mers 90 de mii de demonstranţi, din care aproximativ 40 de mii se aflau în grevă. Rezultatul: circa 35 de mii de muncitori au câștigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului.

Dar, ziua de 1 mai a devenit cunoscută pe întreg mapamondul în urma unor incidente violente, care au avut loc trei zile mai târziu, în Piața Heymarket din Chicago. Numărul greviștilor se ridicase la peste 65.000. În timpul unei demonstrații, o coloană de muncitori a plecat să se alăture unui protest al angajaților de la întreprinderea de prelucrare a lemnului „McCormick”. Poliția a intervenit, 4 protestatari au fost împușcați și mulți alții au fost răniți.

În urma acestor evenimente, 8 lideri anarhiști, care aparțineau unei mișcări muncitorești promotoare a tacticilor militante, violente, au fost judecați. Muncitorii din Anglia, Olanda, Rusia, Italia, Franța și Spania au adunat fonduri pentru plata apărării. În urma procesului, 7 dintre aceștia au fost condamnați la moarte (doi având ulterior pedeapsa comutată la închisoare pe viață) și unul la 15 ani închisoare. Șapte ani mai târziu, o nouă investigație i-a găsit nevinovați pe cei 8”.

Echipa Creartes After School va ureaza o vacanta de 1 Mai cat mai placuta si relaxanta.

Ştiati ca pe 30 aprilie, anul 1896 s-a înfiinţat Casa Şcoalelor?!

Prin Legea pentru înfiinţarea Casei pentru Ajutorul Şcoalelor din 20 ianuarie 1883 , se înfiinţa în Bucureşti o instituţie cu scopul de a primi şi administra toate donaţiile ce se vor face pentru propăşirea şcolilor. 

Administraţia averii Casei pentru Ajutorul Şcoalelor se încredinţa unui consiliu de administraţie şi supraveghere compus din ministrul Instrucţiei Publice, ca preşedinte, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie, guvernatorul Băncii Naţionale, rectorii universităţilor, preşedintele Academiei Române şi directorul Casei de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economie. 

Consiliul de Administraţie nu putea să dea altă destinaţie fondurilor sau veniturilor Casei, decât aceea ce va fi hotărâtă de către donatori şi trebuia să aducă la cunoştinţa regelui şi corpurilor legiuitoare, printr-un raport special şi detaliat, starea financiară a instituţiei, întrebuinţarea veniturilor şi rezultatele obţinute. La contabilitatea Ministerului Instrucţiunii Publice se păstra un registru special în care se înscriau veniturile, conform titlurilor de proprietate sau recipiselor de depunere,precum şi plăţile efectuate. 

Casa pentru Ajutorul Şcoalelor a funcţionat până în anul 1896 dar, activitatea ei, a fost de fapt inexistentă din cauză că nu a avut o bună organizare. Prin Legea pentru refacerea clădirilor şcolare primare şi înfiinţarea Casei Şcoalelor , promulgată în timpul ministeriatului lui Petre Poni, la 9 martie 1896, a fost definit precis scopul şi sarcinile instituţiei nou create asigurând totodată posibilitatea realizării lor. 

Casa Şcoalelor, înfiinţată pe lângă Ministerul Instrucţiunii Publice avea menirea: 

- de a administra toate fondurile create prin prezenta lege sau prin alte legi şcolare, în scopul de a ajuta comunele la construirea localurilor de şcoli primare şi la dotarea acestor şcoli cu mobilierul şi materialul didactic necesar; 

- de a administra, supraveghea şi controla toate fondurile destinate învăţământului care provin din legate sau donaţii; 

În baza Decretului-Lege nr. 2837 din 5 iulie 1919 , instituţia se va numi Casa Şcoalelor şi a Culturii Poporului, exprimând astfel, şi în denumire, dublul său scop, de a lucra pentru progresul învăţământului şi de a îndruma munca pentru ridicarea poporului, de a crea, administra şi controla instituţii de cultură pentru popor şi a încuraja orice manifestare cu caracter cultural. 

Bibilografie: Arhivele Naţionale ale României

Pentru povesti la fel de captivante va asteptam in cadrul Creartes after school.

Care e importanta teatrului in vietile copiilor si tinerilor?

S-a scris mult despre valoarea artei si se lucreaza intens, in toata lumea, pentru studierea efectelor pe care arta le are asupra copiilor, prin studii in neurostiinte, neuro-educatie, psihologia dezvoltarii si domenii conexe.
Dar, oricat am incerca sa contorizam impactul activitatii noastre, exista un nivel la care impactul artei asupra publicului ei ramane un mister care nu poate fi cuantificat. Intalnirea unica si profunda a piesei de teatru cu publicul intr-un anumit timp si spatiu este cea care face teatrul atat de imprevizibil si interesant. Mi-a fost recent adusa aminte zicala: “Poti sa numeri semintele dintr-un mar, dar nu poti numara merele dintr-o samanta”.

Impactul pe care-l are experienta teatrala asupra copiilor si tinerilor este imposibil de masurat cu exactitate, dar cred ca are potentialul de a contine nenumarate “mere”. Pieter-Dirk Uys, un celebru actor si scriitor din Africa de Sud, care lucreaza cu copiii defavorizati din micul sat Darling, povesteste despre o excursie a copiilor in oras. Conducea autobuzul de-a lungul drumului care iesea din sat, urcand un deal, cand a observat ca baietelul care statea pe scaunul de langa el devenea tot mai incordat. In momentul in care au ajuns in varful dealului si baietelul a putut vedea drumul intinzandu-se in fata lui si marea in departare, a exclamat cu uimire si usurare: Exista mai mult de atat!”.

Cred ca aceia dintre noi care fac teatru pentru copii si tineret o fac pentru un motiv anume: de a trezi in fiecare copil intelegerea faptului ca, intr-adevar, exista mai mult”. Si mai mult. Si mai mult. Asa ca, atunci cand facem teatru pentru copii si tineret, semanam de asemenea un potential nemasurabil si oferim iminenta descoperirii: mai multa bucurie, rasete, curiozitate, constientizarea brusca, schimbarea de perceptie, lacrimi de empatie, sentimentul de uimire si de absorbtie profunda. Mai mult din ceea ce inseamna sa fii viu.
Shakespeare a scris “Piesa este capcana…”. Si avea dreptate, dar nu in totalitate! Povestea este capcana, iar piesa este cea mai puternica modalitate de a o spune.

Fiecare reprezentatie (si vor juca pentru zeci de mii de copii si tineri), se vor stradui s-o faca de neuitat. Puterea teatrului, fie ca se adreseaza tinerilor sau batranilor, zace in conlucrarea dintre povesti si idei, actori (si cei din culise, desigur) si cel mai important, in public – cu totii facem piesa impreuna, o traim impreuna, combatem neincrederea impreuna, uniti in acelasi demers imaginativ. Pentru tineri, a veni la teatru pentru prima oara are un efect electrizant, cu totul convingator. Este pe viu, in fata ochilor lor, povestea, spectacolul, muzica, lumina, miscarea, sunetul, actorii. O astfel de experienta poate schimba vieti tinere. Ne informeaza si ne imbogateste pe noi toti!

Daca aveti copii pasionati de Teatru va asteptam la Clubul de Actorie din cadrul Creartes After School.

Marele Pictor
de Emilia Plugaru

        Vara, bună prietenă cu Toamna, gospodăreşte pe ici pe colo, chiar dacă vremea ei a plecat. Totuşi într-o bună zi Toamna îşi intră în drepturi. Odată cu ea vin şi ploile reci şi mărunte. Nu e frunză sau firicel de iarbă să nu tremure în faţa ploiţei ciobăneşti. Soarelui i se face milă de sărmanele frunze. Îşi trimite razele să le încălzească şi nu observă că din zi în zi el însuşi se împuţinează, se face mic, tot mai mic. Nu e de glumă, să încălzeşti luni în şir e lucru greu, a obosit bietul soare. Are nevoie de odihnă. Adoarme, moţăie, se trezeşte, mereu e somnoros, îşi zice că odihna e lucru minunat, dar cum să laşi vietăţile fără pic de căldură? Somnul însă îl ia pe neprins de veste. Doarme câteva zile, se trezeşte, priveşte şi nu-i vine să creadă. Pământul e inundat de lumină. Atât de mult aur soarele nu a mai văzut. Ce o fi? se întreabă. Apoi se dumereşte. Câteva raze nu s-au întors. Au rămas să vopsească, să coloreze, să lumineze copacii, fructele, dealurile şi vâlcelele.

        - Tabloul pământului e minunat, îşi zice el şi e mândru, e foarte mândru. Cât timp razele rămase în frunze luminează, poate să lenevească un pic. Doar că... Pe ici pe colo ar mai fi de îndreptat câte ceva. Uite pe deluţul cela e bine să adauge un pic de roşu, pe celălalt un pic de portocaliu, poamei i-ar sta de minune în violet, iar merele... mărul e frumos dacă jumătate e galben, jumătate e roşu.
        Şi Măria-sa Soarele îşi meştereşte rapid o pensulă, apoi fără să stea pe gânduri se implică în crearea unei capodopere de care cu toţii ne bucurăm în fiecare an.
        Şi doar gospodina Toamnă nu-şi găseşte loc de atâtea trebi. Aleargă, strânge, adună, pune în hambare, nu vede lumea în jur! Abia după ce răsună muzica, însemnând că vinul în poloboace e fiert iar nunţile şi cumătriile-s în toi, îşi scoate şorţul, urcă pe un nouraş şi priveşte cu mândrie la gospodăria ei.
        - Au! strigă brusc harnica Toamnă. Câtă frumuseţe, câtă culoare! Vezi? îi zice ea nouraşului, nu e pe lume o pictoriţă mai mare ca mine. Îţi place?
        - Îmi place, bineînţeles, cum să nu-mi placă, răspunde nouraşul, numai că...
        aceasta nu e opera dumitale, e a marelui Soare! El e marele Pictor!
        - Ba eu sunt marea Pictoriţă! se înfurie Toamna. Ca să te conving voi crea imediat un nou tablou!
        Cu un burete făcut din nori fioroşi, cenuşii, şterge rapid tot aurul. Pe ici, pe colo lasă pete de galben murdar şi fiindcă pentru ea culoarea gri e cea mai preferată, pământul acum e colorat în gri.
        - Hm... exclamă Toamna mândră de sine, nu am ce zice... Sunt talentată. Nici nu se compară cu ce era înainte... Hei!
        Îl strigă pe nouraş, dar acesta nu mai e căci brusc Soarele se trezeşte, alungă norii, priveşte spre pământ şi vai! Nu are cuvinte.
        - E trebuşoara Toamnei, nu poate Soarele de necaz. E imposibil să refacă ceva... La primăvară, la primăvară le va drege pe toate... Acum o va chema pe bătrâna Iarnă care va îmbrăca Pământul într-o mantie albă şi strălucitoare.
        În scurt timp culoarea gri e acoperită, Toamna, agitată, nu pricepe ce se întâmplă, dar Iarna nu-i dă răgaz. Îşi continuă nestingherită munca.
        - A venit Iarna! A venit Iarna! strigă mulţime de copilaşi.
        Săniuţele sunt scoase din case şi duse la derdeluş. Bucurie, voie bună, râsete şi veselie! Şi doar sărmana Toamnă nu pricepe ce se întâmplă.
        - Încă e toamnă, porneşte să le zică tuturor, însă nimeni nu-i dă atenţie aşa că într-un târziu se dă bătută şi pleacă. La anul neapărat va încerca din nou să-l convingă pe nouraş că nu Soarele, ci ea e marele Pictor!

Pentru mai multe povesti grozave va asteptam la after school Creartes Land.

Rolul povestilor terapeutice

Povestile pot avea un rol deosebit in educarea copiilor si in dezvoltarea acestora. 

Biblioterapia este o tehnica terapeutica creativa ce presupune citirea de povesti, poezii etc. prin care se urmareste rezolvarea problemelor pe care copiii le intalnesc intr-o anumita etapa a existentei lor.

Muro si Kottman (1995) definesc biblioterapia ca fiind calea cea mai usoara si naturala prin care se poate intra in lumea copiilor, lume ce este uneori plina de fantezie. Biblioterapia este o strategie prin care, cu ajutorul cartilor, copiii sunt ajutati sa faca fata si sa depasesca o problema curenta aparuta in viata lor, ajuta la dezvoltarea imaginiii de sine, favorizeaza posibilitatea copilului sa se inteleaga mai bine pe sine si pe ceilalti, ajuta copiii sa se evalueze corect si obiectiv, ii ajuta pe copii sa descopere interesele si nevoile celor din jurul lor, prezinta rezolvarea unor situatii problematice intr-un mod pozitiv. (Stamps, 2003). 

Biblioterapia ofera copilului oportunitatea de a se recunoaste cu ajutorul personajelor din materialul literar, il ajuta sa inteleaga complexitatea gandirii si a comportamentului uman, prezentandu-i o multitudine de caractere, personaje. 

Povestea terapeutica este o naratiune care prezinta viata unor personaje fictive sau nonfictive, dificultatile intampinate si modalitatile prin care depasesc aceste situatii. Este o metoda prin care putem transmite copiilor anumite modele comportamentale si valori morale si putem inlatura anumite comportamente nedorite. 

Povestea in sine nu ii spune copilului ce sa faca, cum sa actioneze, nici nu il critica sau eticheteaza, ci il ajuta sa se identifice cu personajele si sa traiasca alaturi de ele, atat framantarile cauzate de problema ivita, cat si satisfactia si bucuria data de găsirea solutiei. Actionand oarecum indirect, povestea il ajuta pe copil sa transpuna solutia din poveste in viata sa reala.

Copilul participant la activitati in care sunt integrate aceste povesti terapeutice va castiga incredere in resursele personale, va invata sa gestioneze adecvat situatii cu incarcatura emotionala negativa, va respecta regulile din convingere.

Pentru ca o poveste sa fie terapeutica, ea trebuie in primul rand sa ajute, sa contina un mesaj pozitiv, sa creeze o usoara stare de identificare si sa-l provoace pe ascultator/cititor sa gaseasca solutii optime in acelasi timp cu personajele aflate in dificultate.